POVESTI CU INIMI LUPTĂTOARE

INIMA MARE O ȚINE ÎN BRAȚE PE INIMA MICĂ

-Si, îmi mai spui povestea aia cu inimi, mami?

-Zâmbesc, o gâdil și îi șoptesc:

-Acum 8 ani și un pic, din două inimi mari s-a născut un punctuleț. O inimă mică.

-Am fost doar un punctuleț, o inimă? Mă întreabă zâmbind poznaș Ghidușa.

-Pentru început ai fost un punctuleț, o inimă mică dar tare puternică.

-Și apoi?

-Apoi…inima mare a ținut în brațe inima mică pentru vreo 7 luni și un pic. Și-ar mai fi stat așa îmbrățișate încă vreo două luni, dacă inima mică nu se grăbea să cunoască lumea despre care mama îi tot povestea cât a stat în burtică.

-Și apoi?

-Apoi, inimile mari au ținut-o în brațe pe inima mică și au iubit-o mult, cam 7 ani jumate. Era fericită, veselă, iubitoare, bună și curioasă.

Până într-o zi când…inima mică obosește. Și atunci…zâmbesc pierdută și îi caut ochii verzi: sunt obosiți, sunt triști și speriați. Mă întorc să pot vărsa o lacrimă pe ascuns și…inima mare se scufundă din ce în ce mai mult în apă, apasă tot mai puternic în piept, dorindu-și cu disperare să mai respire un pic, pentru inima mică.

Inima mare adoarme și mintea-i confuză se liniștește un pic. Iese la suprafață după un timp, trage aer cu sete în piept, și se trezește. Aude glasul stins și obosit al inimii mici: “Lăsați-mă vă rog! Mă doare așa de tare.. m-ați înțepat destul. Hei, voi râdeți de mine!? Nu vă mai cred! Să mă salveze cineva, e o urgență!”

Ochii ei verzi, tăcuți și speriați, s-au întâlnit cu ai mei după un ceas, căprui și plânși. M-a strâns de mână tare ca și când m-ar ruga ceva. M-a privit încrezător și am privit-o la fel. Ca și când mi-ar fi fost oglindă.

UN FILM DE GROZĂ

Stau ore întregi pe un scaun mic și aștept să-i văd din nou privirea. Nu e comod, dar nici nu mai contează. Mai trece o noapte și încă o zi și în mintea mea e haos. Simt teamă și durere, simt neputință și un nor de tensiune se ridică în aer.

Inima mică e obosită tare, mai doarme încă o zi și încă o noapte, în zgomotul asurzitor al bipăit-ului de monitoare.

Inima mică mai poate prea puțin… si în jurul ei roiesc acum mulți oameni. Sunt oameni buni, empatici, pasionați de munca lor. Nu medici, OAMENI. Pare că știu ce-au de făcut, dar inima mică mai poate prea puțin, încât procesul medical este acum un chin. Îi este traumă și încet devine șoc. Inima mică e speriată, pornește la galop, se zbate atât de tare…

Mai trece o zi și o noapte. În altă noapte mai face un drum în țiuituri de sirenă prin Bucureștiul agitat. O simt cum suferă, că nu mai poate și o rog, mă rog…să mai reziste un pic.

Mai trece o noapte grea și în sfârșit deschide ochii. Simt bucurie, apoi…mă copleșește o tristețe apăsătoare. Ochii îi sunt pierduți departe în zare, sunt reci și tulburi. O strig, nu mă aude, o iau de mână, nu mă simte. Ochii ei verzi privesc spre mine, dar nu la mine, ci…prin mine, departe, dincolo de mine.

“ Îi trebuie timp, ne trebuie timp!”

           ÎI TREBUIE TIMP, DAR NU MAI ARE TIMP

“ Îi trebuie timp, ne trebuie timp!” Se exprimă blând, empatic și încurajator un medic. Și nu insist, pricep ce e de priceput, aleg să tac, să înghit în sec.

Îi trebuie timp, dar nu mai are timp! Mă întorc și-i văd tăcerea, pentru că și în chipul lui se vede îngrijorarea și durerea.

Simt o mâhnire profundă, sfâșietoare. Și plâng încet, mocnit, grăbit, să nu mă audă inima mică. Le strâng, le ascund pe toate în inima mare, crezând că e puternică, încăpătoare.

Mai trece o zi și încă o noapte de chin, nesiguranță și durere. Mă simt ca într-un fim de groază și aleg să fug, să neg, să mă ascund. Îmi spun în gând aproape obsesiv că e un fim și nu e al nostru. Așa mai reușesc să supraviețuiesc încă un pic, încă o zi și încă o noapte. Tatăl inimii mici mă ține în brațe de departe: “Mai stai un pic, încă un pic, rezistă, știu că poți. Tu știi ca inimioara mică are nevoie acum de tine, are nevoie de amândoi, eu am nevoie de voi, mai stai un timp”.

Să stau un timp acum? Dacă aș putea…aș da din timpul meu inimii mici și m-aș asigura că o pot păstra, pentru că timpul și iubirea înseamnă VIAȚĂ.

INIMA MICĂ O TINE ÎN BRAȚE PE INIMA MARE

Inima mare e mult prea răvășită și cade obosită târziu sper dimineață într-un somn profund.

Și tocmai acum inima mică se ridică, mă strigă, dar nu aud. Inima mică simte ceva și se ridică, coboară împleticită. Uită că e conectată la monitoare. Coboară pentru că vrea să o ia în brațe pe inima mare.

Tresar buimacă după somnul scurt ce mi-l cerșise corpul. Sar speriată de țiuitul asurzitor al monitoarelor din ATI și așez la loc, cu grijă, inima mică.

Mă liniștesc și trag de mine să respir. Mi-e greu, mă doare tare în piept, e ca o gheară… Inima mică trezește la timp inima mare și o salvează doar printr-o îmbrățișare.

Serul răcoros ce-mi curge prin vene mă îngheță. Mi-e frig, mi-e tare frig, mi-e capul amorțit, în mintea mea și afară e încă întuneric, e ceață.

-Trebuie să dormi un pic, mai stai un pic! Îmi spune om străin în timp ce mă consultă.

Dar știu că nu am timp acum să stau mai mult, sau să înțeleg ce e cu mine. Știu doar că în noaptea asta nu trebuia să cad în somn, nu trebuia să adorm. În noaptea asta m-a prins de mână, m-a strâns în brațe să nu cad, puiul meu mic cu inimioara frântă.

Alerg din nou spre ea s-o prind la rândul meu, s-o țin ca să mai stea.

-Mă spionează, mami! Mă spionează toți. Stau toți la geam si mă pândesc din nou să-mi facă rău.

O prind de mână și îi promit că o țin departe de tot ce-o supără acum. Cred că mă înțelege și că mă crede pe cuvânt, pentru că oftează adânc și se oprește într-un suspin prelung.

Mai trece o zi și încă o noapte și aud într-un târziu: „Avem speranțe! E norocoasă.”

Trecură aproape două săptămâni și într-o zi , inima mică, brusc se transformă într-o voinică.

Of Doamne… ce toamnă nebună ca o furtună ne-ai pregătit anul acesta. O toamnă atât de….altfel.

Mai trece o zi și încă o noapte și inima mică acum poate. Mai trece un timp, cam încă o săptămână… și inima mică pleacă acasă direct din ATI, cu mama și tăticul ei, de mână.

-Ați fost norocoși! E o minune! Aud in jur…

-Nu noi! Inima mică este puternică, e luptătoare. Noi…doar părinți de copil cu inimă de învingătoare.

                                               

DE LA NEGARE LA CONȘTIENTIZARE

Suntem acasă. Inima mică zâmbește, vorbește, merge, citește. Știe exact ce s-a întâmplat și se aruncă emoționată în pat: “ Mi-a fost așa de dor de patul meu, de pești, de tot ce înseamnă casă!”

Încerc să-i spun ceva, dar glasul mi se frânge în ultimul cuvânt.. si ea continuă: „nu credeam că o să mai pot să ajung vreodată acasă”

Inima mică scoate jurnalul pufos: “Să scriu un pic despre emoții.” Și o privesc cu bucurie cum poate să își creioneze propria realitate. E mult la 7 ani jumate să ai o viziune despre viață și lume. E o minune cum după un șoc atât de mare să poți la 7 ani jumate să vrei o carte să citești.

Inima mare e încă amorțită, este blocată. Durerea a fost atât de mare încât în tot acest timp s-a protejat prin negare.

Astăzi accept povestea așa cum este ea și încerc să o integrez ușor în viața mea. Azi pot să simt, să plâng.

Azi pot să mă îndrept încrezătoare spre puiul meu cu inimă de luptător și-i spun deschis că în viață nu e doar verde la semafor.

Azi nu mai neg, ci plâng să mă eliberez, nu de durere ci din conștientizare.

De azi îmi ascult mintea și inima în moduri noi, pentru că universul a decis de acum o altă viață pentru noi. Ne-a dat într-o seară de toamnă cadou, un pui cu inimă specială.

Mă bucur că ai ajuns până aici. Eu sunt Ileana și îmi doresc să creez un spațiu de comunicare și schimb de experiențe, menit să inspire și să ajute, bazat pe educație, respect și empatie.

Îți mulțumesc că citești articolele mele. Să fie cu folos și inspirație.

Te invit să ne urmărești pe pagina de facebook Copilarie in oglinda | Facebook si Instagram.