La fel ca orice început, și începutul nostru este o amintire imperfectă și subiectivă, culeasă de acum 16 ani, ca o floare de Aprilie ce o strecori într-un atlas și o lași la presat toți anii aceștia, ca să te întorci la ea să o privești atent, sa vezi cât ai crescut în spirit si nu în vârstă sau averi.
IUBIRE CU AROMĂ DE TEI
„Nimic nu anunța ce avea să se întâmple în acea seară primăvăratică de Aprilie. Sărbătoriseră Paștele și încă mai zăboveau puțin în vacanță alături de cei dragi.
Trecuse un an de la ultima lor întâlnire. Eduard nu se gândea că anul acesta copilăroasa de Ana va ieși în oraș, dar totuși mai încearcă odată. Ba chiar își face planuri de rezervă convins fiind că iar va auzi alte pretexte puerile.
-Într-o oră, voi fi gata! Unde ziceai că ne vedem?
-A, păi chiar ieși?
Mesajul Anei îl luă prin surprindere. Vădit încurcat, își lasă prietenul singur la bere fără prea multe explicații și pleacă în întâmpinarea ei cu o întrebare în minte. “Ce o determinase să accepte azi?”
Soarele apunea peste orașul cu tei în care amândoi copilăriseră, redând un adevărat spectacol de lumini. Chipul Anei se contopea în lumina de un roșu aprins a cerului, surprinzându-l plăcut pe Eduard.
-Bună!
Salutul ei îl trezi la realitate.
-Buna, Ana! Se grăbi să o sărute pe obraz, scuzându-și întârzierea.
Ea era cu aproape un an mai mare decât el, dar dacă o priveai cu atenție ai fi zis că e o puștoaică de 14 ani. O trăda naturalețea feței, gesturile copilărești și trupul prea firav pentru o fată de 21 ani.
Timidă dar sigură pe ea, îl refuzase de câteva ori, nu pentru că așa simțea sau pentru că avea chef de joacă, ci pentru că avea mereu senzația că se întâlnește cu o mască.
Astăzi însă, îl privea de la depărtare și i se părea că nu seamănă deloc cu Eduard pe care îl cunoscuse inițial. “E totuși un om bun”, gândi ea dor pentru sine.
Eduard era în anul II la ASE si anul I la Drept. Studia in paralel la la 2 Universități din orașe diferite. Una la zi, cealaltă la fără frecvență. Pe prima a ales-o din plăcere, pe a doua pentru a-și mulțumi părinții.
Soarele dispăruse complet, lăsând loc unei luni clare ce lumina perfect fiecare străduță din orașul cu tei, stingându-se cu ultima suflare pe malul stâng al Dunării, acolo unde își trăiește poveștile Corabia.
Cu fiecare secundă ce se scurgea, curiozitatea creștea în intensitate. „Cine era el?”
-Ți-e frig? Întreabă Eduard pe un ton protector, întinzându-i haina?
-Sunt bine! Îi mulțumește Ana cu un zâmbet cald.
Nu-i era nici frig, nici cald, nici sete, nici somn. Voia doar să se plimbe în aerul cald și proaspăt de primăvară.
Îl ținea în continuare la distanță. Ea o impunea prin gesturi subtile iar el o respecta.
Dacă i-ai fi privit, ai fi zis că sunt definiția iubirii la prima vedere. Se vede cu ochiul liber când între 2 tineri există o chimie.
Ana era mult prea cerebrală, poate prea cerebrală. Așa era evaluată adesea de prietena ei. Nu iubea cluburile, o oboseau cumplit încât îi trebuia o săptămână să-și revină. Lumea ei la acel moment era plină de tratate stufoase de drept, oameni dispuși să-și petreacă timpul la gelateria din colțul teatrului central, să o însoțească la piesele de teatru rare, adora plimbările lungi în parcul cel mare din Bănie si adesea să stea ore întregi răsfoind și inspirând mirosul de carte nouă din librării.
Bun ascultător, se trezea adesea că-i plâng pe umeri colege rănite emoțional. Experiențele lor îi întăreau convingerea de a nu-și pierde vremea cu orice întâlnire în perioada aceasta, lăsându-se absorbită de facultate.
Evita vulnerabilitatea în prezența unui băiat cu care ieșea, convinsă fiind că e ceva greșit. Ba chiar își exersa abilitățile de evitare a vulnerabilității pentru a putea refuza cu ușurință orice băiat ce încerca să intre în viața ei mai mult.
La prima vedere ai zice că e ceva normal, că face parte din dezvoltarea unei fete, dar pentru Ana era mai mult. Era armura ce-i încuia sufletul ermetic și nu-i permitea să se implice emoțional mai mult.
Era blocată conștient în propria închisoare sufletească ce-i distorsiona sentimentele, astfel încât ori de câte ori un alt el încerca să se apropie de ea, avea mereu același discurs:
„Cred că e mai bine să ne oprim aici! Eu cred că nu voi ține vreodată la tine și nu aș vrea să te rănesc. N-ar fi corect”.
Își construise un mecanism defensiv ce o ajuta să nu se avânte în necunoscut. O proteja de o eventuală suferință, dar îi bloca accesul către viață și iubire.
De afecțiune nu dusese lipsă vreodată, dar ceea ce nu cunoscuse ea, era iubirea adevărată.
-Vrei să intrăm să bem un ceai? Și fără să aștepte un răspuns, o conduse spre singurul local deschis la ora aceea târzie.
Eduard poartă ochelari și orice încercare de a o privi discret se transforma într-o privire profundă, admirativă ce o făcea pe Ana să se simtă specială. Ochii de un albastru marin reflectau seninătate și îi ofereau siguranța de care avea nevoie.
Cu nume predestinat, localul ce-i găzduia în seara aceea, se numea „Castelul Fermecat”. Ca să ajungă în încăperea unde puteai servi un ceai, traversară un coridor lung, cu trepte mici înguste luminate de câteva făclii si becuri opace, ajungând într-un loc aproape ascuns.
Își lăsară hainele într-un cuier rustic la intrare și căutară să se așeze la o masă retrasă. În lumina lumânărilor, ochii lor străluceau căutându-se cu privirea subtil. Eduard se așeză lângă ea atât de aproape, încât își puteau auzi respirația și sângele ce pulsa cu viteză prin vene.
-Oare e fermecat acest loc?
Eduard ridică din umeri.
-Închide ochii și ai să vezi!
Nici nu apucă Ana să clipească, când se trezi într-o îmbrățișare strânsă. Erau singurele brațe ce o îmbrățișase-ră altfel și era singurul el ce o făcea să se simtă pentru moment în siguranță. Senzația era de liniște și relaxare. În brațele lui Ana era vulnerabilă, plutind într-o lume a lor parcă de mult clădită. O lume ce-ți înmoaie inima și alungă tipare vechi și rigide.
Și când te gândești că ea ieșise în acea seară doar pentru socializare. Și ce minunată devenise această îmbrățișare socială….
Fără să spună prea mult, Ana realizează că Eduard reușise sa-i descifreze o parte din codurile sufletului. A văzut asta în ochii lui, a simțit-o în atingerea lui atunci când o ținea de mână.
Era puternică dar și fragilă în același timp. Obișnuia să-și obosească mintea cu multe întrebări existențiale și căuta să înțeleagă înainte să simtă, cu cine trebuie să-și împartă viața pe acest pământ. Nu avea suficientă încredere în ea, dar conștientiza atuurile pe care le are.
Undeva pe parcursul vieții, învățase din cărți un pic despre iubirea de sine. Și totuși îi era frică. Ascultase atât de multe povești eșuate, unele chiar înfiorătoare, încât să-i fie justificate mecanismele de apărare.
Privind in jur să poată găsi un alt subiect de discuție, Eduard observă că erau singuri în „Castelul Fermecat”. Cei 2 chelneri se uitau cu ochi rugători și obosiți la ei, stingând din când în când câte un bec, apoi câte o lumânare.
-Ah, e deja ora 3?
Da, confirmă Ana verificându-și ceasul.
S-au conformat în grabă rugăminților subtile, lăsând în urmă amintirea primului lor sărut, un amestec de impulsuri și energii înălțătoare”.
Va urma… 
Mă bucur că ai ajuns până aici. Eu sunt Ileana și îmi doresc să creez un spațiu de comunicare și schimb de experiențe, menit să inspire și să ajute, bazat pe educație, respect și empatie.
Dacă tu crezi că ceea ce scriu ar putea ajuta, nu ezita să dai share pe Facebook.
